LEMNUL CEL DE TOATE ZILELE
Rubrica: Spațiul mioritic
Autor: Anda Raicu
«Această artă este un produs spontan, instinctiv ca și pînza păianjenului.»
G. CĂLINESCU
La Bubești — sat al comunei Arieșeni, cea dintîi așezare care-ți apare în cale după splendidul drum ce leagă, prin pasul Vîrtop, Bihorul de Alba — am văzut pe un dîmb, cu fața la șosea și Ia apa Arieșului, o casă nouă de Ierna Construcția se lumina in soare cu toată frumusețea proporțiilor ei, depășind — semn de prosperitate — scara tradiționalului și etalînd în detalii acurateță, ceea ce este în orice faptă un indiciu al perfecțiunii. Tocmai admiram buștenii uriași stivuiți în simetrie savantă sub cele patru colțuri ale clădirii, luîndu-i drept ingenioase soluții arhitectonice, cînd un bărbat apărut dintr-o curte vecină ne spuse că obiectele laudei noastre aveau să dispară curînd. Casa trebuia să aibă, ca toate casele din jur, brîul ei, adică temelia din piatră ori din beton, după socotința gospodarului. «Temelia asta se cheamă bolțar, iar ce se pune dedesubt, pînă se alcătuiește el, îs cășițe din lemn, cum le zice la noi» — a mai dat lămuriri bărbatul despre care aflasem între timp că se numea Gheorghe Avram. «Dacă n-au fost cășițe, au pus buștenii, dar rolul lor e unul și același». L-am întrebat dacă era de meserie. «Nu, nu sînt, a răspuns bărbatul, îs un om de aici, dar cîte ceva știe fiecare, că doar lucrul e făcut sub ochii noștri. La noi, în Arieșeni, să fie vreo 20 care se pricep să lucreze cu lemnul la case. Or fi și mai mulți ori mai puțini în alte părți? Avem case frumoase, chiar dacă nu-i din cărămidă zidul lor, ca pe la cîmpie. În orice caz, frumosul e că-i folositor, e trainic și ține cald», conchise interlocutorul nostru, fără să știe că rostea, de fapt, un aforism în cel mai curat spirit antic, demn de înțelepciunea lui Seneca.
La Arieșeni, casele țărănești ne-au arătat ceea ce face dintru începuturi mîndria neamului nostru și, în particular, faima meșterilor moți: o civilizație a lemnului care certifică în primul rînd bogăția în păduri a munților și mai pe urmă priceperea omului care știe să-și ridice nevoile vieții la rangul de artă. Undeva, la intrarea în Albac, am văzut două superbe vile, una cu fronton ce amintea de stilul grec, amîndouă strălucind în galbenul auriu al lemnului abia scos în lume. Nu departe, am dat peste o echipă de dulgheri lucrînd la o altă casă nouă. S-au oprit din treabă și ne-au înșirat, într-o mică expoziție, cîteva unelte: barda, fireza de mînă și fireza de două mîini, vinciul pentru măsurători, mâini de bătut grinzile. Cam astea-s cele de bază de stau la temelia unei case», ne-au spus ei, plus, înainte de toate, «mintea de sub frunte», a adăugat rîzînd Niculae Cioază, punînd mîna pe latul grinzii ca și cum ar fi atins spinarea unui cal lăudat. Înaintaseră la mai mult de jumătatea construcției — casa avea să fie mare, cu 6 încăperi, înălțată de la pămînt pe soclu de piatră. Lungile grinzi orizontale care-i formau pereții aveau chiar și acum, cînd imaginea de ansamblu nu se închegase, o impunătoare monumentalitate. Fuseseră luate din pădure, ne lămureau meșterii, unde bradul ajunge la peste 20 de metri înălțime. Copacii erau aleși, pe urmă barda începea să le dea forma trebuitoare. Se îmbucau la colțuri, în chipul în care «cere» echilibrul, iar în alte părți se băteau cuie, bineînțeles tot din lemn. Cuiele arătau ca niște țăruși miniaturali, fiecare cojit și ascuțit la capete. îngreunînd pentru necunoscătcr socoteala muncii depuse. «Cam o lună, ne explicau meșterii, lucrăm la o casă ca asta. Modelul îl cere proprietarul cum îi e pe plac, vrea cu ferestrele așa ori altfel, și cu balcon, cum se vede la oraș, cu stîlpi ori fără — noi ascultăm, cînd e cazul explicăm dacă nu cumva se strică toată frumusețea și pe urmă ne apucăm de treabă… Văzusem în Sălciua cîteva case moțești de odinioară, cu ferestrele lor mici, cu acoperișurile uriașe, ca niște cușme înfundate pe fruntea pereților, ocupînd trei părți din întregul construcției Văzusem în alte locuri solzii noi de șindrilă acoperind, asemeni unor zale galbene, fețele de nord ale caselor. Intrasem în casa lancului, ridicată și ea după legile nescrise ale meșteșugului moțesc. Horia însuși, se spune, fusese dulgher, ca mulți ai lui, și splendida biserică din Cizer, aflată acum la Cluj-Napoca, în Muzeul de pe dealul Hoia, îi păstrează autograful de meșter săpat cu litere cirilice pe o grindă: «lucrat Ursu».
Casele de înălțime ale Apusenilor, construite într-un spațiu geografic ce depășește 1 500 de metri, dăinuie și azi, ilustrînd și iscusință, și cunoaștere a legilor rezistenței materialelor, și armonie a volumelor. O știință a echilibrului formelor care s-a născut din practica vieții, prin înfrățirea cu lemnul, din experiența transmisă din tată-n fiu care-i face pe țărani să fie și proiectanți, și executori, și antreprenori, toate acestea adunîndu-se într-o noțiune ce li se cuvine de drept: creatori. Fără alte cursuri decît îndrumările orale și exercițiul zilnic, fără alte îndreptare estetice decît bunul simț, greșind și corijîndu-se singuri, meșterii au creat o arhitectură ale cărei virtuozități sînt în primul rînd simplitatea și utilitatea. De la unul dintre dulgherii Albacului am auzit repetată vorba «din lemn iesă și cruce și măciucă», zisa înțeleaptă simbolizînd sufletul și mintea care fac din lucrurile primordiale ale naturii și bunuri ale vieții și artă, de la străvechile corturi ciobănești din scoarță de brad, de la adăposturile pentru vite și morile de apă, pînă la turlele desăvîrșite, pînă la sorii și stelele săpate în broderii de lemn pe porți. «Dar eu nu pot vedea brazii cînd îi taie», l-am auzit pe unul din meșteri. Era oare în vorba lui o explicație a tăcerii în care se săvîrșește de obicei înălțarea casei, ca și cum ar fi respectată astfel jertfa lemnului? «Și cine nu sădește un pomuț pe pămînt, continuase el, acela n-ar trebui să se atingă de lemn».
Citeam undeva că tocmai ținutul acestor artiști ai construcțiilor se număra cîndva, înainte de război, printre centrele cu cei mai mulți analfabeți din țară, iar dezideratul unui mare iubitor al sufletului țărănesc, cum a fost geograful Ion Simionescu. se unea cu vorbele unui alt susținător al ridicării culturale a satelor, Petrache Poenaru, care, la începutul secolului al XlX-lea, visa la «un meșter care să știe să citească, să scrie și să socotească». Azi, copiii lemnarilor moți sînt ingineri, doctori și profesori. În clădirile școlilor ridicate de părinții lor, ei învață în moderne cabinete limbi străine, după cum, în ateliere, deprind în aceleași legi străvechi tainele lemnăritului. «Dar casele acelea cum vi s-au părut?» ne-a întrebat zîmbind meșterul Avram Pleșa. Aflam acum că frumoasele vile pe care le crezusem ale vreunui personaj de vază erau ale unor oameni din partea locului și că tot echipa lor, a celor patru, le înălțase. «Poți să le desfaci bucată cu bucată și să le duci unde poftești mata, chiar și la București. E lucru ușor, doar să respecți ordinea în care vine fiecare parte». Îi priveam și aveam în minte comparația pînzei de păianjen țesută, în perfecțiunea ei, dintr-un instinct străvechi, făcută de George Călinescu. Scriitorul voise, de fapt, să atragă atenția că o milenară experiență devenise actul reflex, inimitabil, în munca acestor meșteri-artiști. În aerul rece al înserării, cei patru din fața noastră — Niculaie Cioază, Ispas Petre, Pleșa Gheorghe și Pleșa Avram — își odihneau mîinile sub pieptare. De la pieptarele acelea, amintind clar de veșmintele dace, putea începe o altă poveste. Cuvintele și istoriile s-ar fi putut înmulți cu fiecare așezare a Apusenilor. Și tot din Călinescu, notez aici, în chip de inscripție pe-o grindă de lemn, aceste cuvinte: «Nimic nu ține mai strîns pe oameni decît respectul reciproc și emulația în construcție».
Fotografii de PAVEL TÂNJALĂ
- O gospodărie în Apuseni.
- Monumentele unei civilizații milenare…
- De la rîul repede, casele urcă pe dealurile domoale, apropiindu-se de pădurile unde odinioară fuseseră brazi și păltinași…
- Meșterul ciubărar a pornit la drum…
- O casă din Bubești (comuna Arieșeni) în construcție.
- Așa se naște «echilibrul formelor».
- Un meșteșug tradițional: confecționatul donițelor.
- Zale pentru vînturi și ploi…
