JURĂMÎNTUL CU PĂMÎNT ÎN POALĂ
Autor: Dona Roșu
Reportajul ideal al satului Arcani — veche așezare de pe Valea Jaleșului — s-ar cuveni să fie alcătuit, după felurita lui frumusețe, de către un pictor, un folclorist, un etnograf, un artist in fotografie, un istoric, un economist și, în sfîrșit, un condeier.
În tabloul pictorului s-ar vedea satul cu dragoste ocrotit de dealurile dimprejur, semănate cu iarbă și nuci, și apa Jaleșului în care femeile limpezesc cămășile albe cusute de mîinile lor cu fire roșii și negre. Artistului fotograf i-ar plăcea, poate, să facă o fotografie femeilor în grija și puterea cărora se lasă cîmpul. Ar alege momentul cînd, către ora patru jumătate, le vin ajutoarele: atunci coboară înspre ele bărbații veniți în sat cu autobuzul care-i aduce de la fabrica de ciment din Bîrsești sau de la Tîrgu Jiu. Această aspră și nu tandră întîlnire din imagine ar avea mențiunea că în fiecare casă din Arcani e un bărbat — tată sau fiu — care aduce bani. Etnograful ar povesti obiceiul homanului — cult al fertilității — pentru care arcănenii de azi, posesori a cincizeci de Dacii 1300, urcă într-o anume zi a primăverii pe deal și spun vorbe pămîntului și firului de iarbă, și pămîntul rodește vara după pofta inimii lor. S-ar mai uita plimbîndu-se prin sat, la casele zidite anul acesta și anii trecuți, și după stîlpi și după porți ar face observația că, în drumul lui spre Hobița, Brîncuși trecea și prin Arcani. Folcloristul ar înregistra balada lui Vijulon sau ar ruga-o pe Floarea Chezno’iu să cînte zorile cum le cînta ea odată cînd era femeie tînără. Istoricului i-ar trebui o zi întreagă în Muzeul sătesc pe care profesorul Grigore Pupăză l-a făcut cel mai frumos din Oltenia și printre cele mai frumoase din țară. S-ar mira, poate, că e atît de bogat și citind legenda fiecărui obiect ar afla cîți copii au participat la facerea lui, și ar intra în domeniul pedagogiei cu judecățile felicitîndu-l pe profesor pentru semnificația mai largă a gestului colectivității de copii de a participa într-un fel la scrierea istoriei. Economistul ar constata bogăția satului Arcani în care ar socoti, printre altele, brutăria pe care arcănenii au făcut-o prin contribuție benevolă, ar socoti cît valorează la un loc cele 50 de Dacii 1300 din sat și nu ar trece cu vederea nici cele 24 de mii de kilograme de cartofi obținute la hectar înmulțite cu 50 de hectare cultivate în 1975.
În ce mă privește, voi face mărturisirea că după ce am umblat pe ulițele satului, după ce m-am bucurat de aerul din coasta dealului și după ce am încercat apa Jaleșului, aș fi putut să socotesc documentarea mea sfîrșită. Dar, din reportajul meu compus din epitete și din cifre, ar fi lipsit oamenii și aș fi fost nedreaptă căci adevărata imagine a unui sat este aceea alcătuită de oamenii care îi dau suflare. Satul Arcani e opera arcănenilor și arcănenii au, în reportajul meu, drept la semnătură.
M-am ferit să pun întrebarea direct — cum e satul dumneavoastră?— dar satul a ieșit din ceea ce ei mi-au spus întrebîndu-i și neîntrebîndu-i.
„Ce bărbat frumos am avut.”
(Floarea Cheznoiu)
— Sînteți cea mai vîrstnică din sat?
— Nu. Cumnata Lina Iu’ Surdu e mai bătrînă ca mine. Eu am 99, ea are 97.
— Mai muncește?
— Zice că e prin grădină. Surdoanca e sora Iu’ omu’ meu. Lina e ea, da-i zice Surdoanca, după poreclă. Eu am muncit în colectiv pînă la 87 de ani. Numai o nevastă m-a-ntrecut. Acuma stau pe lîngă casă. M-aș duce la drum da’ n-oi auzi cînd mi-o da omu’ bună ziua. Am muncit d-am pus nouă linguri pe masă. Acuma mă odihnesc. Zece copii am avut. Șapte sînt în viață: Lina, Constantin, Ion, Florica, Niculae, Maria și Dochia.
— Am auzit că dumneavoastră cîntați cel mai bine zorile, aici, în sat.
— Păi ca mine nu le cîntă nimeni. Le cînt cu cumnata Ana da’ ea nu vrea să le zică pe toate. Sînt multe: «Scoal’ Ioane, scoală/ Ridică gene la sprîncene»… Astea sînt zorile dinăuntru. Mai sînt și zorile de-afară. Am năduf. Dacă n-aș avea, le-aș cînta să le auziți. La Cîmpofeni se cîntă altfel și la Sănătești altfel.
— Dumneavoastră de cînd le știți ?
— De cînd am fost de nouă ani. Cînd vine bradul, zici «Bine bradule c-ai venit/ Că noi te-am sprijinit/ Cu cîrpe spălate/ de lacrămi udate». La cimitir îi zici «Sus, bradule sus…» Ei, e mult… cînd le zici acolo ți-aduci aminte de tot.
— Acuma cine le cîntă?
— Le cîntă Maria cu Dochia. S-au slăbit muierile-n piept și nu mai cîntă bine. Maria-I cîntă jos, da-l saltă Dochia. Cînd a murit soacra mea am fost ziua pe la ea. Avea trei paturi în casă și noi stăm pe pat, eu și două cumnate ale mele și ea a zis să-i cînt zorile. «Da’ ce-ți veni, mumă, zic, că ești vie, cum să-ți cînt eu ca la morți?» și noaptea a murit. M-am căit și eu pe urmă că nu le-am cîntat. De ce nu le-am cîntat? Nu le-am cîntat.
— De unde le-ați învățat?
— Zorile? vă spusei: le cînta una, Micioaga, llinca Micioaga. A murit o babă lîngă mine și ea s-a dus să le cînte cu llinca Iu’ Badea. M-am dus și eu acolo în două dimineți. Pe urmă a murit Angelica Iu’ Ceapă, fată mică. N-avea cine să-i cînte, și eu am zis, hai să cînt eu. Am luat lîngă mine niște femei și le-am pus să cînte după mine. De treizeci de ani îl auzisem. De aici n-am mai cîntat pînă la copilu’ lui Niculae, frate-meu și Costică, bărbatu-meu, n-a vrut să cînt. «Lasă-mă — i-am zis — să fie pomană Iu’ Ionică, lui cine i-a cîntat?! Nimeni. Și cin’ l-o fi petrecut?» Ionică a fost bărbatu’ meu dintîi. Ce bărbat frumos am avut!… Doar cînd tăinui cu cineva apuc de-l uit, altfel mereu mă gîndese la el. Avea 22 de ani fără-o lună. L-am luat de 17 ani. M-a lăsat cu doi copii. în rezbel a murit, la Craiova. L-am avut și pe al doilea bun: nu bețiv, nu tutunar, nu cu alte rele. Acuma sînt singură.
— Ce era frumos în tinerețea dumneavoastră?
— Era frumos cînd ne duceam după homan: «Bună dimineața iarbă mare, Bună dimineața doamnă Floare». Nu erau fete proaste și nici băieți proști. Era frumos cînd jucam noi acolo, noaptea, în vinerea buruienilor. Cîntam, jucam și culegeam homanul.
— Ce era homanul ? .
— O iarbă, ne spălam cu ea și creștea părul ca mătasea.
— Atîtea cusături cînd ați făcut?
— Și acuma am mai cusut. Am cusut, am cîntat, am muncit, am crescut și-am legănat, am scăldat, și-acuma stau. Și n-am știut ce-i boala. Doar odată, acum 14 ani mi-a dat un os de șerpe în picior. Am călcat pe șerpe. Era frunza căzută peste el și eu n-am văzut. A fost șerpe mare. M-am dus la doctor și am auzit că-mi face zece injecții și n-am vrut, c-am zis să nu mă-ngraș de ele, că și-așa mi-e greu. M-a pus la raze și mi-a zis: «ce mai sînge ai măicuță, de ce nu-l dai la oameni bolnavi? Ce de bani ai lua?!…» «Zic «La copiii mei, da, da’ la alții, nu». Și mi-a mai zis doctorul’: «Măicuță, se vede că n-ai sărit pîrleaza. Eu sînge ca al dumitale n-am mai văzut». Așa-i femeia dacă-i cuminte, se vede și la raze.
„Sîntem două mii de suflete”
(Gheorghe Ungureanu, primarul comunei Arcanu)
— Ce ați vrea să aflați de la mine despre despre comuna noastră?
— Cîteva cifre. Din însemnările mele lipsesc cifrele.
— Comuna noastră este compusă din patru sate: Arcani, Stroiești, Cîmpofeni și Sănătești. Cu toții sîntem două mii de suflete, 830 de familii. Din fiecare familie un om lucrează în industrie, deci 830 de muncitori din județi sînt arcăneni. Sîntem așezați la poalele muntelui, dar pămîntul nostru se pretează și la agricultură, dovadă că 50 hectare sînt cultivate cu cartofi, restul cu grîu și porumb. Prin comuna noastră autobuzele fac de cinci ori cursa Tîrgu Jiu dus-întors și asta ne avantajează. Fiindcă arcănenii [lucrează] în industrie pînă la 15.30, lucrează și în agricultură pînă la asfințitul soarelui.
— Sînt săritori oamenii de aici?
— Sînt ambițioși. Multe le facem prin contribuție benevolă. De pildă, brutăria. Nu fusese votat planul de finanțare. Toată munca — de zidari, dulgheri și timolari — s-a făcut cu oameni. Nu ne-a costat nimic. Cînd am construit școala, n-aveam lumină, iar plafonul nu-ți permite să întrerupi lucrul. Și s-a lucrat și noaptea la lumina unei motorete.
Muzeul
(Grigore Pupăză, profesor de limba și literatura română la Școala generală din Arcani.)
— Am citit despre dumneavoastră și despre Muzeul sătesc din Arcani în cartea scrisă de M.l. Pascu și D. Bondoc.
— Și acum mă bucur că vă cunosc și că mă conduceți prin muzeu. E multă muncă aici. Cînd ați început-o?
— Cam prin ’64-’65. Am avut mai întîi un cerc folcloric și atunci le spuneam copiilor că mai sînt și alte minuni pe care nu trebuie să le pierdem. Oamenii sînt convinși acum și au început să dea fără stăruință. Satul nostru a fost sat de dimieri. Șaptezeci și patru de pive au fost aici, treizeci și șase de mori și șapte joagăre. Am stabilit pe valea Jaleșului locurile unde au fost morile și pivele, și copiii se duc la fix, găsesc obiecte și le aduc. Asta e o piatră care la moara de apă se cheamă călcîi. A găsit-o un copil pe Jaleș.
— La ce folosea hoarca?
— Posesorii de pive nu așteptau să vie clientul cu materialul. Se duceau ei după client. Fiecare își avea o zonă,o plasă cum o numeau ei, care se. moștenea. Dacă se mărita fata, primea în zestre și plasa, în drumurile lor, noaptea prin păduri, sunau hoarca să sperie lupii!
— Cum ați reușit să-i faceți pe copii să adune atîta material?
— Am reușit, și să știți că nu pierd nimic copiii. Uitați-vă, un toporaș de piatră. Mi l-a adus o fetiță acum trei zile.L-a găsit în Jeleșele. A venit aici cu el de parcă purta în mînă un trofeu. Dimineața s-au obișnuit să treacă întîi pe la cabinetul de română.
— Cînd vorbiți cu ei despre asta dacă nu predați istoria ?
— În orele de dirigenție, la activitățile pionerești. Le-am spus multă vreme să caute covățele: «întrebați-i pe bunici. Acolo țineau oamenii documente și bani». Ultima covățică a fost adusă acum doi ani de la Sănătești. Demola un cetățean o casă; avea stil pi crestați. Am vorbit cu copiii: «Cum facem să-i luăm» Copiii au zis: «ajutăm la demolat». După ăia, «nene, ne dai o parte din pridvor?» Și omul le-a dat. Acum știu că se demolează o pivniță la Stroiești, la Mălăiuș — neam vechi de moșneni. Au copil într-a Vl-a.
— Ce înseamnă lingură de izînă?
— A adus-o Popescu Niculae din Cîmpofeni. E elev de liceu acuma. Fiecare casă cu copii avea lingura asta făcută dintr-o ciupercă pusă la uscat după sobă și modelată anume și îndelung pînă căpăta forma pe care o vedeți. Cînd copiii erau mai micuți, mai pricăjiti, femeile o luau la fîntînă și plecau descîntînd: «hai, izînă la fîntînă»/ Și tu carne grasă/ Rămîi acasă/ La cutare pe oase/».
— Cînd e atestată documentar comuna dumneavoastră?
— În 1428, în diploma împăratului Sigismund prin care dă Tismanei și popii Agaton în stăpînire mai multe sate printre care și Arcanii. E menționat județul de Jales. «Documentul» cel mai impresionant al comunei noastre e jurămîntul cu pămînt în poală. Pe la 1732 boierii Sănătești stăpîneau satul și vroiau să mai ia 32 de stînjeni din Arcani. Arcănenii s-au judecat la Craiova și li s-a dat cîștig de cauză. După aceea au văzut că boierii umblă iar cu vicleșuguri să le ia pămîntul și au cerut cercetare la fața locului. Fiindcă nu aveau documente au jurat cu pămînt în poală…
Pere de pădure
(Vasile Coiculescu)
— Dumneavoastră sînteți tăietor de lemne?
— Sînt, da’de unde mă cunoști?
— După mers și după cum vă uitați.
— Cum zid că merg? Am 87 de ani.
— Mergeți cu capul sus și vă uitați așa cam pe unde-ar fi coroana copacilor.
—- Tăietor de lemne sînt. Da’ am fost și dimier. Da’ dumneata de unde ești?
— Din București.
— Mergi cu tramvaiul?
— Merg.
— Și nu ți-e frică?
— Nu mi-e frică.
— Am și eu rude la București. Or’ nu le cunoști?
— Nu le cunosc.
—- Am neamuri multe da’ cum să le cunoști dumneata, că Bucureștiul are trei județe. Și-acuma un’ te duci?
— La Tîrgu Jiu. Mi-a venit autobuzul.
— la cîteva pere. Sînt pere de pădure. Sînt micuțe da’ sînt galbene și dulci.
— Mulțumesc, sînt foarte bune.
— Să trăiești.
„Să vă povestească nevastă-mea cum a văzut tata făina roșie și albastră”
(Stoichițescu Paula și Stoichițescu Vasile, zis Tican)
— La soția dumneavoastră am fost trimisă să văd cusături. La dumneavoastră pentru crestături în lemn.
— Vreau să fac ceva pentru mine cînd mărim casa. Vreau să fac ceva să rămînă amintire. Pînă acum am lucrat pentru lume.
— Ce-ați lucrat anume ?
— Porți, stîlpi, diferite uși…
Uși de stejar pe care oamenii vor să le sculpteze. Dacă mergeți pe jos spre Sănătești, la al lui Coșoveanu (el e șofer) e o ușă frumoasă, sistem bătrînesc. Eu am mai făcut ușa asta la cineva acum cîțiva ani, el a văzut-o, i-a plăcut, și mi-a cerut-o.
— Lucrați numai la gustul omului?
— Facem și la gustul omului da’ și la al nostru. E cîte cineva care mă-ntreabă cum aș crede eu. Și eu mă gîndesc și fac ce-i mai frumos. Gustul frumosului e la concurență.
— În spatele casei dumneavoastră a fost o moară de apă?
— A fost. Ciutura e la muzeu. Aveam pe socru-meu care se ocupa de moară, adică era morar. E scris pe ciutură. într-o noapte aud titirezul toca-toca, toca-toca… Știe nevastă-mea. Zic «merge moara-n gol». Și ieșeau scîntei. Ne-am dus amîndoi. «Mă luă somnul», a zis tata. La moară e un somn așa plăcut, cum curge apa și titirezu’ ujuie… Te prinde somnu’… Parcă plouă pe casă cu acoperiș de tablă. Să vă povestească nevastă-mea cum a văzut tata făina roșie și albastră…
— Într-o noapte de iarnă, ger foc. Ne pomenirăm cu tata la ușă. «Veniră dracii la moară».
— «Cum tată?»
— «Vino-ncoa».
Mi-a fost teamă că tata s-a schimbat la minți. Stătu pe pat și eu îl întrebai: «Ce văzuși?»
— «Tată, tată, se opri moara odată. Mă dădui jos la ciutură să văd dacă-i prinsă puntea de ea. Mă uitai la făină: roșu, galben, albastru. Toate culorile din lume în postava noastră».
— «Tată, nu te mai duce pîn’ la ziuă». La ziuă, s-a dus al meu și făina, făină. Din cauza felinarului făcuse toate culorile. Altă dată tata a văzut o femeie care se văita pe apă: «aoleo, aoleo», și numai capu’ i se vedea. Tata a zis «mă duc la Curca». Era una de făcea de dragoste și cînd s-a uitat era vîrtelnița pe vîrful casei. Nu e el să povestească!… A văzut putinei cu zer umblînd singur prin pădure. Ce om era tata! S-a dus pe jos pînă la București în tinerețea lui. Cu pîine uscată în traistă. A făcut o femeie mămăligă și le-a dat cu murături și tata ne-a spus: «Cînd îți intră cineva-n obor, pune-l la masă». Cînd îi vedea pe-ai noștri la stație, la rată, le spunea: «pe jos să mergeți, că-i drumu’ ca pielea». Fratele meu e mamoș. Tata i-a spus «să lucrezi după lege. Craca de sub picioare să nu ți-o tai». Și el așa face. Fata mea n-ar fi avut trei copii. Fata noastră nu ne-a-nfruntat niciodată. Știți ce-nseamnă înfruntat.
— Știu.
— Muma mi-a spus pîn-a muri… «nu-mi trebuie lume ciopîrțită în familie. Mie nu-mi trebuie lume despărțită». Așa i-a spus lui frate-meu, așa i-a spus și fetii mele. Și mi-a mai spus una: «Eu plec și vă las. Da’ voi să trăiți cu copiii voștri cum am trăit eu cu voi. Că voi ați fost buni da’ oi sînt și mai buni. Asta-i o rotație. Și voi așa să faceți».
Fotografii de Natalia Dumitru
1 Cu pînza la albit
2 «Zorile» din Arcani nu se cîntă la fel ca zorile din alte sate,
3 Se mai aude o piuă umblînd…
4 Jaleșul, apa dimierilor de altădată
