SĂ CREȘTEM NUTRII
În ultimii ani, în țara noastră, creșterea nutriilor a devenit din ce în ce mai cunoscută în cadrul gospodăriilor populației, mai ales în zonele preorășenești sau la marginea orașelor mari, unde nu există condiții de întreținere pentru alte specii de animale folositoare omului.
Dacă în urmă cu 10 ani exista un cerc foarte restrîns de crescători de nutrii, astăzi, datorită răspîndirii acestei specii în toate colțurile țării și organizării asociației specializate a crescătorilor de iepuri și animale de blană, aproape că nu mai există un crescător de animale care să nu cunoască cîteva noțiuni de bază despre creșterea nutriilor și să nu își dorească înființarea unui nucleu de nutrii pentru a beneficia de valoroase producții de blană și carne.
în materialul de față dorim să prezentăm celor interesați unele aspecte biologice și organizatorice privind creșterea și valorificarea nutriilor.
Nutria (Myocastor coypus) sau „castorul de baltă”, specie rozătoare cu blană valoroasă, originară din America de Sud, s-a extins în crescătoriile europene în jurul anului 1920, ca în prezent să cunoască o dezvoltare amplă, datorită multiplelor avantaje ce le prezintă față de celelalte animale crescute pentru blană.
1.Față de carnivorele de blană (nurcă, vulpe, zibelină, enot), nutria prezintă avantajul că este un animal erbivor, deci prin specificul alimentației nu are nevoie de proteină de origine animală. Valorifică cu succes furajele ieftine, deșeurile furajere, în special de la grădinile de zarzavaturi, precum și deșeurile rezultate de la cantine sau gospodării particulare
2.Fiind un animal paliestric și cu o perioadă de gestație de circa 132 de zile, poate avea și două fătări pe an.
3.Spre deosebire de iepurele de casă, nutria este un animal deosebit de rezistent la îmbolnăviri, caracterizîndu-se printr-o bună rusticitate.
4.Producția care rezultă este mixtă: blană valoroasă și o carne cu calități nutritive superioare. Blănurile produse se valorifică de industria confecțiilor sub forme dosebit de variate: căciuli, haine, gulere, manșoane, garnituri, mesade etc.
5.Se pretează foarte bine unui sistem de întreținere extensiv sau semiintensiv, cu alte cuvinte este un animal care valorifică foarte bine unele spații din gospodăriile populației. Nutria nu are nevoie de adăposturi închise, încălzite, nici de condiții deosebite de îngrijire.
VARIETĂȚI DE NUTRII
Alături de nutria comună, standard, cu învelișul pilos de culoare tip „agouti”, există o serie de varietăți de culoare, mutații dominante și recesive sau varietăți de încrucișare.
1.STANDARD — în general maro, cu diferite nuanțe (argintie, roșcată, brună), în funcție de culoarea inelului fibrei de spic. Puful este maro-gri. Blana are o culoare mai deschisă în regiunea abdominală și mai închisă pe spinare. Ochii sînt maro. Pielea extremităților (membre, coadă, vîrful botului, urechi) are și ea culoarea maro.
Este tipul de nutrie cu rusticitate și rezistență la boli foarte bună, de asemenea, însușirile productive sînt superioare.
2.NEAGRĂ — mutație dominantă (ZZ sau Zz), cu spicul de culoare neagră, uniformă, iar puful maro închis — maro cenușiu. Ochii sînt de culoare maro. Pielea extremităților este aproape neagră
3.AURIE — mutație dominantă (Vv), spicul este auriu închis sau deschis, uniform, iar puful galben cu nuanță roz. Zona abdominală este mai slab colorată. Ochii sînt maronii. Pielea extremităților este de culoare roz, cu excepția botului care este de culoare cenușie.
4.ALBĂ DE AZERBAIDJAN — mutație dominantă (Ww), spicul și puful sînt albe. Spre extremități există fibre de spic cenușii, aproape negre (sub 10% din suprafața blănii). Ochii sînt maro. Pielea extremităților este roz-cenușie.
5.ALBĂ ITALIANĂ — mutație recesivă (ta ta), spicul și puful sînt albe cu o nuanță ușor crem, mai intensă pe spinare. Neuniformitate mare a culorii, de la alb-crem, alb-cenușiu pînă la alb cu voal maroniu. Fiind albinoid incomplet, ate ochii pigmentați. Pielea extremităților este roz.
6.ALBINOTICĂ — mutație recesivă (cc), cu o culoare complet albă. Ochii și pielea sînt roz.
7.BEJ (SAFIR) — mutație recesivă (ts ts), spicul de culoare bej, cu nuanțe de gri-argintiu-violet. Puful maro închis, uneori gri-argintiu. Neuniformitate mare în tonalitatea culorilor bej. Ochii sînt maro, iar culoarea pielii extremităților maro deschis.
8.PERLA (SIDEFIE) — varietate de încrucișare (ta ts), are un aspect gri-bej deschis, de fapt un safir deschis. Spicul de culoare argintie spre crem, puful crem-fumuriu. Vîrful spicului este alb, ochii maro, culoarea pielii extremităților maro deschis.
9.PASTEL — varietate de încrucișare (Zz bb; Zz ts ts; Zz ts ta sau Zz ta ta), cu o culoare asemănătoare cu a nurcii pastel royal. Spicul maro, cu o nuanță albăstruie. Puful este albăstrui. Se întîlnesc diferite tonalități ale culorii maro. Ochii și pielea extremităților sînt maro.
10.GALBEN DE LĂMÎIE – varietate de încrucișare (Tts Vv sau Tta Vv), culoarea este galbenă uniformă Ochii sînt maro. Pielea extremităților este roz.
11.ALBĂ DE ZĂPADĂ — varietate de încrucișare (ta ta Vv, ts ts Vv sau tV Vv), spicul și puful sînt complet albe, ochii maro, pielea extremităților este roz.
Celelalte varietăți de culoare (crem, galben-pai, albă de Severinsk, argintie, fumurie) nu sînt suficient consolidate și se întîlnesc numai sporadic în țara noastră.
La alegerea reproducătorilor și potrivirea perechilor trebuie să să țină cont de genotipul și fenotipul animalelor pentru a avea în final rezultate bune în domeniul reproducției.
Astfel se cunoaște că varietățile mutante, cu excepția celei bej, se caracterizează prin rezultate scăzute la reproducție, datorită în special unor gene ietaleși semiletale. De aceea, nu se recomandă împerecheri în varietate pură decît la standard și bej, în reste este de dorit ca unul din parteneri să fie standard sau bej.
Pe lîngă însușirile privind prolificitatea și viabilitatea, varietățile menționate se caracterizează și prin rezistența mai slabă față de boli și rusticitate mai scăzută
ADĂPOSTIREA
Pentru a asigura condiții optime de cazare, atît în anotimpul călduros cît și în cel rece, trebuie cunoscute cîteva caracteristici biologice ale animalului: în libertate, nutria trăiește în colonii, pe marginea apelor, în zonele cu vegetație abundentă, își sapă vizuina unde are un cuib menținut uscat în permanență; înoată bine, însă iarna nu intră în apă, deoarece nu se orientează sub gheață, membrele posterioare sînt prevăzute cu membrane interdigitale care ajută la înot, iar cele anterioare sînt adaptate pentru apucat; vara, în timpul căldurilor mari, își asigură răcirea organismului prin lăsarea în apă a extremităților neacoperite de păr; fiind un animal rozător, are incisivi puternici cu creștere continuă.
Prin urmare, orice tip de adăpost trebuie să fie confecționat dintr-un material rezistent la ros, să-i asigure un compartiment de odihnă, refugiu, fătare și alăptare (cuibul), o zonă de mișcare (padocul), precum și bazinul pentru scăldat în timpul verii.
Din observațiile făcute reiese că suprafața de cazare, indiferent de tipul adăpostului, trebuie să fie în jur de 0,5 mp pe cap de animal adult.
Pentru adăposturile de nutrii individuale sau colective există multe soluții constructive, fie din metal, fie din zidărie, suspendate sau la sol.
în cele ce urmează descriem un tip de adăpost colectiv, pentru adulte și tineret, la sol, confecționat din zidărie. Este o construcție ieftină, corespunde cerințelor biologice ale nutriei și a dat rezultate bune în activitatea de creștere a acestor animale atît la noi în țară, cît și în alte țări cu tradiție pe linia exploatării nutriilor.
Este format din trei compartimente: cuib, padoc și bazin pentru apă, dimensiunile fiind evidențiate în figură.
Acest tip de adăpost este multifuncțional, asigurînd cazarea animalelor adulte de reproducție (harem de 5 femele cu 1 mascul) sau a tineretului (în medie 12 capete) de la vîrsta înțărcării pînă la sacrificare.
Dat fiind faptul că în cazul animalelor de reproducție în acest adăpost au loc monta, fătarea și alăptarea, fiind extrași puii la vîrsta înțărcării, volumul,de muncă al crescătorului este foarte redus, nefiind nevoie de practicarea montei individuale, „la rnînă”.
Cuibul este acoperit cu un capac de lemn prins în balamale, iar în interiorul cuibului trebuie avut grijă să existe un așternut uscat de paie.
Padocul are pardoseala și pereții bine neteziți ca să nu provoace o depreciere a învelișului pilos prin tocire.
Pardoseala cuibului și padocului are o ușoară pantă de scurgere, astfel așternutul de paie din cuib se poate menține mai mult timp uscat.
Bazinul trebuie să aibă marginea dinspre padoc rotunjită; în caz contrar, datorită lovirii regiunii abdominale de muchia bazinului se pot produce o serie de accidente, în special avorturi.
Cuștile de zidărie se așază în două rînduri paralele, cu alee de circulație între cele două rînduri, spre interior fiind așezate cuiburile pentru a fi verificate mai ușor.
Este important de știut că, odată cu venirea anotimpului rece, înainte de apariția primului îngheț, se suprimă apa de scăldat și nu se introduce decît primăvara, după ce nu mai există pericolul ca temperatura să scadă sub zero grade. în caz contrar, se produc frecvente degerături ale cozii care pînă la urmă trebuie amputată.
