Antrenamentul scufundătorului la bazin
Visul fiecărui scufundător începător este să facă scufundări de durată cît mai lungă, cu aparate speciale de respirat.
Dar pentru realizarea acestui lucru nu este suficient numai să dorești să te scufunzi. Nu este destul nici măcar să-ți procuri labe, mască, respirator sau chiar aparat de scafandru. înainte de a pătrunde în tehnica scufundărilor cu aparatură de respirat, trebuie să stăpînești la perfecție arta scufundărilor libere, să cunoști echipamentul simplu și să-l folosești în condițiile cele mai favorabile pentru organism. Or, pentru toate acestea, este nevoie de un antrenament adecvat, care se începe la bazin.
Un scufundător începător va trebui să cunoască de la început unele lucruri simple,dar de importanță. Astfel, e necesar să știe cum se încearcă așezarea măștii pe figură, aspirînd aerul de sub ea, cum se fixează respiratorul de brida măștii și nu sub ea, cum se previne aburirea geamului măștii prin umezirea lui prealabilă cu salivă. De asemenea, el va trebui să știe că pe măsură ce ne scufundăm mai adînc, presiunea apei apasă masca pe figură. Pentru a înlătura acest efect neplăcut, este bine să suflăm ușor pe nas, pana ce obținem echilibrarea presiunii exterioare. Dacă apa pătrunde în mască, e necesar să știm s-o înlăturăm chiar dacă ne aflăm în scufundare. Operațiunea se execută ducînd capul pe spate, pînă cînd geamul ajunge ori-zontal. Atunci, dezlipind ușor masca de pe față, se suflă liniștit pe nas. Cînd. se văd ieșind bule de aer din mască, vom constata că ea s-a golit complet.
Foarte mulți începători își pun problema cum să înoate sub apă. Bxistă mai multe posibilități în acest sens. Un scufundător care n-are labe va înota în binecunoscutul stil bras. Dacă scufundătorul are labe, e recomandabil ca el să înoate craul, deoarece acest stil e cel mai simplu și mai economic pentru organism din punctul de vedere al consumului de oxigen. O caracteristică a înotului sub apă o constituie faptul că pentru a înainta nu sînt necesare mișcările brațelor. Este chiar bine ca, de la început, scufundătorul să se obișnuiască să evolueze în scufundare fără ajutorul brațelor.
În ultima vreme s-a răspîndit tot mai mult stilul de înot „delfin”. Acesta este înotul cu care ne-a încîntat Jchtiandros în „Omul Amfibie”. Dar stilul „delfin” este destul de complicat și, cuprinzînd un mare număr de grupuri mușchiul are, necesită prea mult oxigen, chiar atunci cînd se execută corect.
După ce s-a fixat asupra stilului in care va înota sub apă, este bine ca scufundătorul să-și înceapă antrenamentul la bazin prin înotul la adîncime mică. Pentru aceasta va porni de pe blocurile de start și va căuta să parcurgă sub apă 10—15 m. Mișcările trebuie să fie făcute lent și uniform. în timpul scufundării se va folosi pentru orientare una din liniile fundului bazinului. Apoi, pe măsura acomodării, se va trece la scufundări mai adînci.
Există mai multe procedee pentru scufundare. Cel mai frecvent este acela care folosește așa-numita mișcare „ca rața”, cu capul în jos (fig. 1). Pentru a-1 executa, este necesar ca sportivul să-și coordoneze bine mișcările și nimic altceva, procedeul fiind extrem de simplu. Bustul se îndoaie în jos de la mijloc (ca pe o balama), în timp ce picioarele se ridică în sus, zvîcnit. Sub acțiunea greutății picioarelor îndreptate vertical, corpul se scufundă ușor și repede. Abia în momentul în care labele au dispărut sub nivelul apei (și numai atunci), se începe bătaia cu picioarele.
Un mod de scufundare a cărui cunoaștere se dovedește utilă cînd trebuie să pătrundem fără zgomot sub apă, în locuri înguste și adînci (cazul țărmurilor stîncoase), este scufundarea cu picioarele înainte (fig. 2). Acest stil de scufundare se începe luînd o poziție cît mai aproape de „drepți”, concomitent cu scoaterea capului și a părții superioare a trunchiului din apă, printr-o mișcare energică. Greutatea părții nescufundate a corpului îl va apăsa pe scufundător în jos și acesta va începe să alunece sub apă. Dar, alunecarea aceasta se sfîrșește foarte repede și atunci, printr-o înclinare înainte și în jos, se ajunge într-o poziție de la care se execută apoi mișcările pentru scufundarea cu capul înainte.
O scufundare spectaculoasă, dar numai cînd se execută corect, este aceea care imită jocul delfinilor (fig. 3). Trebuie o perfectă stăpînire a elementelor mișcării, pentru ca acest stil de scufundare să dea rezultatul dorit: o alunecare sub apă lină și fără zgomot.
Cei care își încep antrenamentul la bazin trebuie să știe că înainte de fiecare scufun dare liberă, se recomandă hiperventilarea plămînilor, prin cîteva respirații repezi și adînci, pentru a se mări gradul de oxigenare al sîngelui.
Și acum, în încheiere, un exercițiu cu mare aplicativitate practică, care poate fi și obiectul unor concursuri subacvatice de bazin: slalomul sub apă (fig. 4 și 5).
Socotind că schița este suficient de clară, dăm aici doar cîteva reguli. Bxercițiul se apreciază după timpul cel mai bun și în funcție de cele mai puține penalizări. Penalizările se dau pentru unele greșeli ca: atingerea porților sau a stîlpului de întoarcere, ieșirea la suprafață chiar numai cu una din piesele echipamentului la trecerea prin poartă, inspirația vizibilă la întoarcerea în jurul stîlpului etc.
Așa cum este lesne de înțeles, elementele de antrenament menționate aici constituie doar baza pentru cei care încep să practice scufundările libere. Ele chezășuiesc însă succesele și satisfacțiile, pe care sportivii conștiincioși în pregătirea la bazin le vor gusta din plin cînd vor pătrunde pregătiți în lumea subacvatică a lacurilor sau mării.
