Cu barca pe drumul Aurarului
Autor: Dan Pasere
Două fire de apă argintie, sprintene și agitate răsar la zi salutînd soarele, dau binețe mamei și tatălui lor — cetatea de stîncă a Carpaților Apuseni, ca apoi să pornească spre lumea largă, coborînd din piatră în piatră. Arieșul Mare și Arieșul Mic, frați de inimă și suflet deschid drum de legendă prin țara de piatră a Apusenilor. Întîlnindu-se își unesc forțele și străpungînd munții deschid unul dintre cele mai frumoase drumuri de apă din țară — Calea Aurarului — Valea Arieșului. Aici, la capăt de drum, în Cîmpeni — străbuna capitală sentimentală a Țării Moților, la „poarta Arieșului” ne-am întîlnit, coborîtori pe ape repezi, sosiți din patru colțuri de țară pentru a ne lansa în bărci pe drumul de apă al Aurarului. De aici pornim într-una dintre cele mai frumoase expediții — al șaselea experiment nautic pentru tineret, organizat de BTT, o nouă vacanță pe apă.
Călătorisem în medie cîte 15 ore, alții chiar mai mult, fie cu trenul, fie cu mașina și, în final, cu „mocănița” străbătusem în sens invers întreaga vale; pufăind din greu trenulețul ne aduce după șapte ore de mers monoton la confluența Arieșului cu rîul Abrudul.
Cîmpeni — ora H
O dimineață senină și călduroasă. La confluența Abrudului cu Arieșul forfotă mare. Se strîng corturile, se fac bagajele și totul se îmbarcă. La apă, 30 de bărci cu cele mai diferite forme și culori așteaptă în ancoră. S-au aliniat la start ambarcațiuni modulate ale clubului nautic din Rădăuți — „dromaderele” și „caravelele” din imense cauciucuri umflate, cu punți suspendate și mormane de bagaje clădite într-un șubred echilibru. Alături, sprintene caiace din fibră de sticlă de tipul „Gemini” ale echipei poloneze, se pierd aproape pe oglinda apei. Start! Pornim pe lungul drum al „Aurarului”, drum al apei ce ne va purta la vale timp de șase zile pînă la Turda.
Pe șosea, împărțind egal spațiul carosabil, sforăind din zecile de cai putere ne însoțesc mașinile de serviciu — autocarul polonezilor tractînd remorca cu caiacele de serviciu și rezervă, Service-Dacia 1300 a echipei medicale — Dr. Vațianu — tranformată în magazie de bagaje și… „Steluța”-service — un cal putere, o superbă iapă lipițană ce ne va însoți tot drumul, dovedindu-se deosebit de utilă dar mai ales economică la… carburant!
Cataractele Bistrei
Liniștit la început, fără ascunzișuri, Arieșul ne poartă la vale. Totul decurge bine pînă la… numai patru kilometri de la plecare, cînd adunîndu-se într-un jgheab, apa începe să mugească înspumată. Intrăm în zona Bistrei între pereții de stîncă ce sugrumă valea; un șir de cataracte ne aruncă odată cu apa din treaptă în treaptă punînd la grea încercare „dromaderele” și „caravelele” rădăuțene. Caiacele, echipele din Gdansk și Katowice obișnuite cu peripețiile din coborîrile prin Cheile Dîmboviței și ale Bistriței trec cu ușurință peste treptele de piatră. Echipa clubului din Rădăuți ambarcată pe două „dromadere” de cauciuc este realmente catapultată…! Pe creasta valurilor încep să plutească în mare viteză cele mai variate obiecte ce făcuseră pînă nu demult parte din inventarul de bord… iar spre sfîrșit apar și capetele ocupanților… recunoscute și identificate după căștile galbene de protecție! O scurtă pauză pentru inventarierea pierderilor, lista obiectelor necesare într-o expediție înjumătățindu-se… prin dispariția lor!… și din nou la drum.
Jocurile apei
Plutim de trei zile pe ape, pe drumul „Aurarului”. Am depășit rînd pe rînd cascade și praguri, ne-am răsturnat și-am luat-o de la cap, am trecut printr-o furtună și prin ploi, am pierdut în naufragii mai mult de jumătate de echipament înregistrînd totuși numai un singur abandon — Service Dacia 1300, rămas în urmă la un atelier de reparații, după ce a fost tractat cale de cîțiva kilometri, se înțelege, de Steluța – Service-ul nostru de un cal putere, fără carburant! În cea de-a patra zi a expediției sosim pe la ora prînzului în fața barajului Ocoliș, o nouă încercare în calea noastră. Adevărat, barajul putea fi ocolit prin amonte dar, ca vajnici navigatori pe ape repezi, nici nu ne gîndim la așa ceva. Hotărîm să trecem prin baraj, direct prin căderea de apă. Se fac ultimele pregătiri, se ancorează în bărci tot ce poate fi ancorat și cu un ultim „Doamne ajută” ne aruncăm în cascada înspumată. Cum s-a întîmplat și mai ales ce s-a întîmplat numai un observator de pe mal ar fi putut să explice: nefiind nimeni, fiecăruia dintre noi cei ce coboram prin cascadă, momentul ni s-a întipărit altfel, un singur lucru fiind comun — întîlnirea sub șuvoiul de apă! În cîteva clipe toate bărcile, începînd cu dromaderele și terminînd cu caiacele s-au întîlnit răsturnate sub cascadă! Una peste alta, într-o imensă horă, învîrtite, în ritm nebun, noi și bărcile devenim captivii apei rămînîndu-ne numai să-i facem jocul! Încetul cu încetul, strecurîndu-ne printre șuvoaie de apă reușim să scăpăm din capcana apei și în cele din urmă să ne reîntîlnim la mal! Un nou inventar, de data asta mult mai rapid ne aduce. în față trista evidență — materialele și aproape întreg echipamentul este în cea mai mare parte de neutilizat.
Final cu căpițe
lată-ne în a patra zi, în faptul serii, în marginea unui cîmp de flori, aproape de Buru, sub ultimele culmi ale Trascăului. Am recuperat din apă tot ce s-a putut recupera; sacii de dormit, corturile și restul echipamentului, fără excepție, este ud rămînîndu-ne să așteptăm soarele care, în ciuda noastră, acum și-a găsit să se ascundă; mai mult, începe o burniță cenușie alungîndu-ne orice speranță. Așa a început ultima noapte, dar poate cea mai minunată și înmiresmată dintre nopțile petrecute pe Arieș, strînși în căpițe de fîn proaspăt cosit în mijlocul unui cîmp de maci și cicoare. în roșu și albastru florile încearcă să ne abată gîndurile negre. Aici în mijlocul florilor ne-am despărțit de echipa poloneză a coborîtorilor pe ape repezi și tot aici ne-am urat revedere în viitorul sezon pr o altă apă năvalnică sau poate tot pe aceasta — a Aurarului.
